Meta-morfoza

08.10.2020, un rasarit rozuliu cu cadente slabe azurii pandeste la orizont. E dimineata unei alte zile de joi pline in abudenta de speranta unui sfarsit de saptamana palpitant ce nu avea sa soseasca prea curand. Razele soarelui incep sa paleasca treptat. Se ascund, care unde, pe alocuri te cuprind apoi iti dau drumul alergand spre nori imbratisandu-i. Totul a devenit o joaca de-a v-ati ascunselea.
De curand a inceput si ploaia. Picaturi reci lovesc in tihna asfaltul umed din fata casei. Senzatia pe care ti-o provoaca aerul rece de toamna te ispiteste, te indeamna sa visezi la locuri calduroase si pline de liniste. Atmosfera din jurul tau e sumbra. Oameni goi, frivoli, cu decadente si urme de regret existential sesizabil iti macina oxigenul. Aerul devine sufocant, irespirabil. Fiecare faptura trecatoare lasa in urma sa doar ceata; o ceata apasatoare. Esti in antiteza cu realitatea. Te identifici cu ceea ce reprezenta candva oglindirea improprie a naturii raportat la legile imperative ale constiintei umane. E aberanta, totusi, critica adusa constructiei bipede cu-n izvor de moralitate debordant, insa e un act specific uman. La fel de specific este si calitatea acestuia de a exista in acest moment, cu o anume identitate reprezentata printr-un limbaj fundamentat de propria-i ratiune ca o forma de exprimare a curiozitatii sale. Asadar, identitatea acestuia este o identitate impusa ce nu poate fi adaptata momentului. Ea este un standard de identificare generala ce nu reflecta identitatea subiectiva a subiectului, deoarece acesta, tocmai, datoritata pozitiei sale in natura (si in raport cu aceasta) este capabil sa isi modifice sinele si sa-l adapteze, ceea ce, privit dintr-un alt punct de vedere i-ar modifica identitatea, aducandu-i un alt „sine” in fiecare clipa. Aceasta teorie nu poate fi demonstrata deoarece, pentru a demonstra acesta modificare a sinelui trebuie sa ne raportam la motorul general al transformarii, timpul.
Momentele adunate creeaza un timp ce nu exista in mod fizic. Acesta e intangibil si nu are reprezentat fizic in realitate. Nu ne putem raporta la timp ca la un obiect fizic, ca la o forma delimitata ce o putem regasi in natura. Putem doar presupune datorita capacitatii noastre morale, impactul pe care il are asupra unui obiect existent intr-un anume spatiu, de-a lungul unor momente. Chiar si asa, ne reintoarcem la problema existentiala cu care fiinta umana se confrunta, propria-i ratiune. Insusi concepul de „timp” este o inventie a ratiunii umane. Tot ce este gandit este o inventie a ratiunii umane. Omul gandeste timpul, isi gandeste ratiunea, isi gandeste ideile iar acest aspect il determina pe om isi modifice chiar si identitatea. Aceasta transformare a omului, ori acest proces de metamorfoza cumva existent doar in specificul ratiunii umane face posibila integrarea intregii existente umane in natura. Aceasta capacitate a omului de a-si transforma sinele, de a-si modifica structura este conditia pe care o indeplineste orice lucru existent in natura ce a luat nastere conform si datorita ei. Tot ce este supus metamorfozarii are capacitatea de a exista fiind in definitiv oglindirea improprie a legilor naturii. Omul percepe schimbarea ce se manifesta exterior fiintei sale in timp dar ce nu implica actiunea ei asupra altor fiinte ce isi gandesc existenta. Schimbarea temperaturii, modificarile climatice, procesele biologice de transformare a unor plante precum si cele ale unor animale pot fi constiente ca evenimente de catre om dar nu pot fi gandite ca un intreg proces; el poate fi doar presupus fara a putea fi identificat conform motorului de functionalitate intern. Constientizarea modificarii structurii are loc dupa ce aceasta s-a produs, astfel, ma intorc la ceea ce spuneam mai devreme: Intreg procesul poate fi doar presupus intr-un anumit timp, si-ntr-un anumit spatiu ce in mod fizic nu au reprezentanti, asadar acest fapt demonstreaza ca nu exista in mod natural, ei exista doar la nivelul perceptiei umane de identificare a propriei fiinte ce face posibila incadrarea omului in ciclul naturii.

Furtuna

Poza a fost făcută toamna trecută în urma unei furtuni ce a avut loc în orașul meu. Mi-amintesc destul de clar ziua, deoarece stăteam rezemată de tocul ușii așteptându-mi părinții ce aveau să se întoarcă de la magazin câteva minute mai târziu. Îi așteptam cu nerăbdare să vină, fiindcă urma să mergem împreună cu bunica la bunicul meu la spital.
Totuși, timpul ne înșelase, părea senin de dimineață, și cald, un fel de vară târzie ce prevestea ploaie spre seară doar că nu a avut răbdare până seara, iar norii s-au dezlănțuit dintr-o dată exact în clipa în care părinții mei au intrat pe ușă.

Cerul s-a întunecat brusc, o culoare sumbră de maroniu roșiatic se contura spre sud. Părinții mei s-au panicat, agitația i-a cuprins pe amândoi ca de obicei, în timp eu am rămas tăcută în tocul ușii, într-un fel entuziasmată, deoarece obișnuiam să îmi petrec timpul admirând natura cum se dezlănțuie, mă liniștea dar nu și de data aceasta. Între timp a sunat telefonul. Era bunicul meu. Voia să vadă dacă suntem toți bine și, dacă suntem în casă. Mereu ne ducea grija, chiar dacă nu mai avea destulă putere, era mereu acolo.
Cât despre furtună… ea nu a durat mult. A fost de ajuns un val sigur și rapid ce a lăsat în urma sa câteva proprietăți distruse, cu toate acestea, cerul a refuzat să ne lumineze, păstrându-și nuanța închisă până la apus.

La puțin timp distanță am hotărât cu ai mei să pornim către spital. Odată ajunși la acolo, cerul a început să prindă culoare, ca-n clipa în care am intrat în salonul bunicului, cerul avea să emane numai culori puternice ce mi-au tulburat liniștea. Bunicul meu se simțea din ce în ce mai bine iar pentru o secunda eram toți acolo, bucuroși, era acea clipă perfectă ce putea fi conturată într-un tablou. Vestea că urma să-l externeze săptămâna urmatoare ne umpluse de zâmbete si bucurie însă de aici povestea a început să se complice. Liniștea de după furtună avea să dureze la fel mult precum culorile sale: o clipă. Atunci am înteles că ceea ce urma să se întâmple avea sa fie un moment ce mi-a marcat existența și fără de care nu aș fi acum, aici, scriind.
Oricum… uneori mă gândesc la faptul că poate era mai simplu să rămân acolo, în acel moment mereu. Dar în anumite circumstanțe realizezi că bucuria unei clipe stă în posibilitatea de a-l face pe cel de langa tine fericit. Iar în cazul de față fericirea însemna liniste, adică liniștea de care bunicul meu avea nevoie.

Întâmplător ne-am întâmplat

Târziu în amiaz’ de toamnă s-a întâmplat întâmplător să te-ntâlnesc. Erai obscur și ignorant, absurd și-nstrăinat, poate crud și-nțepat, deloc stingher, recalcitrant – absent.

Un fel de vid ce m-a pătruns treptat, mi-a perforat carnea până la os, lăsându-mi cicatrici în loc de vene. Nu mi păreai atunci nici cauză dar nici scop. Acum, în schimb, îmi esti finalitate, finalitate radiantă de nonsensuri. Mă ajuți să confecționez scenarii ilogice despre absența ta când îmi ești acolo, când îmi vorbești, când îmi zâmbești, când te simt, iar pe urmă când îmi dispari. Te retragi tăcut în universul tău, lăsându-mi cratere-ntre fragmente. Am înțeles, sunt limite pe care nu am să le-ncalc vreodată. Fiecare punct de-al tău reprezintă și un punct al meu, o bariera-n plus ce mă readuce pe linia normală de plutire. Dar punctele tale se-nmulțesc iar aici se-ntamplă să ne întâmplăm: fiecare revine voluntar în punctul din care a plecat, redevenim absenți, tăcuți, însă și tăcerea ne urlă fiind că avem prea multe de spus. Sincronizarea e atunci cand ne reluăm poziția inițială dar de fiecare dată pare că universul ne apropie câte puțin de zero. Aici, în „zero” – am fi în echilibru, am fi noi întâmplați întâmplător-ntr-un joc hain de ”du-te-vin-o”, am fi, într-un balans grotesc al unui viitor plin de neputință. Am fi ceva ce acum nu există fizic, am fi doar o întâmplare dar întâmplările se întâmplă întâmplător și-n ele nu există variabile, există doar ceritudini de moment, sau presupoziții. Întâmplările suntem noi – un absurd semi-întâmplat.

Vin-o să-mi fii.

Vin-o să-mi fii artă, să-mi fii culoare, doar să-mi fii.
Ți-aș spune cum să-mi mai fii dar îmi ești fiindu-mi.
Îmi ești tu, curaj, voință.
Îmi ești răbdare și ființă. Îmi ești. Dar, oare ce-ți sunt eu când mă privești?
Îți sunt ecou ori remușcare? Îți sunt vin ori îți sunt trădare. Îți sunt ce-mi ești tu mie?
Bună întrebare.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Poeme-n suflet ți-aș picta de-aș avea cum, căci, zâmbetul tău îmi conturează existența. Mi-o rescrie continuu, poetic. Mă găsesc adesea visând cu ochii deschiși spre noi, spre tine și, mă pierd precum o stea căzătoare-n înaltul cerului în miez de noapte.
Ți-aș arăta ce vad eu, ce simt, dar nu m-ai înțelege, căci, nu aș vrea să înțelegi, aș vrea să simți. Trebuie să mărturisesc, însă, sunt egoistă. Nu ți-aș putea împărtășii ceea ce simt, deoarece, ar trebui să te împart. Să-ți împart zâmbetele, râsetele, liniștea, puterea… și, nu ți le-aș putea da înapoi, sunt ale mele așa cum tu ești tot al meu.
Mi-ai creat o noua bază, un nou sistem ce, nu mă poate împinge nicăieri departe de tine. Mi-ai luat al meu existent și mi-ai devenit tu, artă. M-ai colorat cu privirea, m-ai decorat cu zâmbete, mi-ai sculptat vise și m-ai reîntregit.
M-ai facut fericită.
Cum?
Fiindu-mi și ținându-mă de mână.

Au-gust de la răsărit la apus

Zile și nopți de august prin Cluj. Liniște, curaj, mister și dorință.

Orașul se scaldă într-o liniște pătrunzătoare pe care o poți citi pe străzi, pe clădiri, pe chipuri. Oamenii sunt calmi, au răbdare, radiază frumosul cu sufletul dar și cu privirea. Senzațiile trăite în mijlocul acestui oraș nu le pot transpune în cuvinte căci valoarea lor e inestimabilă iar simplul fapt că aș îndrăzni să le trezesc m-ar îndemna să mă consider egoistă tocmai pentru că și-ar pierde adevarata esență iar așa ceva nu aș putea permite, nu îmi pot permite mie să pierd ce îmi aparține. Nu îmi pot permite să renunț. Sufletul meu a prins rădăcini acolo. M-am regăsit pe mine însămi în simpla cafea savurată dimineața la etajului unui restaurant și având în fața mea întregul suflet, nu al orașului, ci al meu. Da, acolo îmi era sufletul, acolo eram eu întregită, acolo exista trinitatea timpului: trecutul, prezentul, viitorul coexistau împreună cu ființa mea: un moment, două cristale de smarald, totul. Mi-aș abandona întreaga făptură pentru a trăi la nesfârșit asemenea dimineți, asemenea momente. M-am regăsit chiar și pe potecile pădurii din grădina botanică. Miile de plante îmi zâmbeau, chicoteau, mă urmăreau cu privirea. Eram o intrusă în lumea lor atât de colorată, însă m-am simțit acasă. La început le-am recunoscut teama, erau sfioase, rușinoase majoritatea. Trandafirii, însă, au avut mai mult curaj iar în timp ce traversăm lăcașul lor, unul dintre ei, mai curajos m-a făcut să tresar. Era un fir alb de trandafir, rebel cu spini mari ce mi-a amintit de clipa în care mi-a furat zâmbete și mi-a redat strălucire. O strălucire pe care doar un Soare poate să o mai emane. Adevărul e că, nu am fost niciodată singură, razele Soarelui mă provocau mereu să mă pierd pe aleile pădurilor dar și-n brațele sale. Ne jucam printre ramurile copacilor, pe podulețe, dar și pe străzi, prin parcuri. Astfel, pot spune că m-am regăsit și pe străzile goale dintre blocuri sub razele sale, ori prin parcurile pline de oameni cărora le admiram frumusețea, dar și frumosul pe care l-au construit. Senzația unică pe care o ai cand pășești într-un oraș străin, este o senzatie cruntă de libertate ce te domină, îți dă putere să găsești și să te pierzi căutând. Știi exact destinațiile unde vrei să ajungi dar nu ești convins cât de mult te poate fascina drumul până acolo căci la destinație realizezi că ceea ce a contat cu adevarat au fost momentele ce te-au adus acolo, dar nici un moment nu va conta atât de mult pe cât contează liniștea pe care o simți atunci, și acolo, când sufletul tău îți aparține doar ție, atunci cand ești cu adevărat întregit iar povestea nu mai e despre tine, ci despre el.

Dunăre dragă

Dragă Dunăre, ne întâlnim din nou și anul acesta la apus, puțin mai târziu decât anul trecut, dar ți-am promis că mă întorc la tine.
Ești la fel de frumoasă, la fel de sălbatică și la fel de blândă. Am tânjit mult să ajung din nou la tine să-ți văd chipul, să-ți simt valurile reci. Am atât de multe să-ți povestesc, nu voi avea timpul necesar să ți le spun pe toate și nu pentru că nu m-ai asculta ci pentru că de aceasta dată vreau să îți simt răbdarea, să-mi induci liniștea pe care de veacuri o porți. M-aș bucura să îți pot asculta dorințele, să te pot strânge atunci cand celelalte ființe te rănesc; tocmai din această cauză te admir, esti puternică. Dincolo de valurile tale sălbatice se ascunde acea liniste profundă, dar și o căldură disperată și o nevoie puternică de stăpânire de sine. Față de celelalte ființări tu îți cunosti limitele și nu ai curaj să-l trezesti pe Tatăl Pământ. Ai devenit tot ceea ce omul nu va putea fi vreodată, ceva ce eu nu voi avea niciodată, ceva ce nu voi cunoște: liniștea profundă. Omul prin natura lui e înzestrat cu capacitatea de a simți emoții, de a-și dori ceea ce nu poate avea iar liniștea este una din dorințele absolute. Omul își dorește atât să înțeleagă ceea ce înseamnă acea liniște absolută cât și să o simtă, doar că el nu înțelege că tot ceea ce se realizează printr-un efort de depășire al calitățiilor umane naturale, îl situează, cumva, exterior ființei sale originare. Eu nu pot să ajung să simt vreodata ceea ce tu simți; eu nu voi putea să ating acel nivel de liniște și sa-mi păstrez condiția de ființă umană.

În fond, nici nu trebuie să aspir la un astfel de stadiu, liniștea pe care o simt când sunt în preajma ta precum și nivelul de contemplație și de inspirație se dovedesc a fi unice iar diferențele dintre noi par a fi puncte de legătură între doua lumi unde conceptul de limită nu există.

Mâinele meu

tumblr_nm6grthwrW1tq4j4ro1_1280

Ți-am simțit vibrația de la prima vorba. Erai tu, acel ceva.
M-am regăsit în tine, mi-am creat ancore, ai trezit în mine dorințe și idealuri.
M-ai convins să-mi cântaresc existența cu fiecare clipă petrecută alături de tine.
Ca mai apoi, să constat că ești parte din mine.
M-ai facut să adun fericire, sa-ți adun privirile, zâmbetele și, sa-ți mângâi chipul in fiecare zi precum lumina blândă a unei Luni.
Tu m-ai făcut iubita ta.
Eu am continuat și, te-am facut mâinele meu,
Căci îmi ești Soarele ce-mi încoronează diminețile,
Mi-ești doar tu, iubire, restul e sunet de fundal ca-ntr-o baladă mută.
Acum îți ascult doar pașii în disperarea unui apus gol ce prinde contur,
Căci fară tine nu mai sunt eu, sunt doar alt nebun.

Evoluția

splitshire-1187
Perfidia orașului păzește în tihnă un secret trivial ce-l poți observa doar pășind înapoi.
Soldați cu armură împânzesc districtul în speranța că nimeni nu se abate de la drum.
E o generație crispată de durere, istovită, în același timp, de regulile absurde ale neamului său.
Copiii sunt stinși de patimile părinților ce aruncă în van adevarate comori.
Acolo am fost și eu, pe undeva.
Am pășit neîntrerupt pe-un covor de sticlă și-mi dedicam cântece exact atunci când nu puteam vorbi.
Eram orbită de furie.
Mergeam de-a-ndoaselea pe străzi întunecoase împleticindu-mi picioare de frică.
Devotamentul recalcitrant al sclavilor îmi provoca silă, ură.
Aproape că nu-mi mai puteam controla corpul.
Emoțiile mă invadau, mă rodeau, mă ardeau.
Strigam cât puteam de tare atunci când simțeam că mi-e de ajuns dar, fără nici un folos.
Fiecare era pentru sine.
O societate goală, fără oameni, plină de ființe carnivore ce-ți desfigurează și existența pentru un strop de fericire.
Și, totusi, ei o numesc evoluție.

Transformarea

and-white-black-white-wolf-favim-com-344359
Ploaia împrăștie prin picături suave noutățile: e iarnă.
Lupii dinăuntru-mi urlă în semn că pacea nu se va lăsa curând.
Haosul dimineții îi întâmpină de fiecare dată c-o mireasmă de cafea ce pare să le mai domolească ființările.
Curând nici măcar visurile nu vor mai avea răbdare.
Întreaga făptură-mi tremură, răcnesc de durere.
Mi-au împânzit corpul în căutare de hrană și tot flămânzi sunt.
N-am leac pentru ei, pentru mine.
M-aș rupe în bucăți să-i potolesc dar știu că mâine zi va fi la fel.
Aș urla de durere, aș urla de tine, de noi.
De ceașca de cafea goală pe care acum se mai scurg doar picături de ploaie ce lovesc in tihnă pervazul.
Vântul a început și el să bată, iar corpul meu se transformă într-un cub de gheață gol
ce nu-mi mai aparține.
De ce?
Căci mi-am piedut controlul, te-am pierdut pe tine.

Visarea

tumblr_odrasu2fwq1teue7jo1_1280Frigul mi-a-nvăluit complet trupul. Negura uitării se-așterne agale-n mintea mea. Pornim spre infinit?
Te așteptai la un vis, tu, înger căzut. Te-am simțit de la-nceput când mi-ai întins mâna și…
Pulbere de vână și durere mi-ai presărat pe rană.
Acum doar te privesc.
Puteam să străbat un întreg orizontul dacă-mi țineai in mâna ta mâna mea.
Puteam să zbor până dincolo de cer, doar puteam dar…
Tu, fiara ești mai mult din mine decât îmi sunt eu.
Cum aș putea să ating cerul dacă tu mă tragi in jos?
Tăcerea ta-mi arunca scântei și arde…
Inima-n piept mi se frânge și un suvoi de lacrimi mă cuprind.
Te strig în mine dar nu te aud.
Ochii-mi sunt înmuiați în durere.
De ce tac cand am atât de multe să-ți spun?
Te-aș privi așa la nesfarșit de-aș ști că stai doar pentru mine.
De-aș ști…
O, tu! Prizonierul vieții mele ce m-ai făcut să-mi fiu.